marți, decembrie 13, 2011

Scrisoare de dragoste pentru Mos Craciun

 Aceasta scrisoare a fost scrisa de o matusa de a mea anul trecut....este prea frumoasa ca sa nu v-o arat si voua...sper  sa va placa asa cum imi place mie !!!

Scrisoare de dragoste pentru Mos Craciun

Prima ninsoare

Ninge linistit ca-ntr-o poveste. Fulgi delicati se leagana in ritmul unei muzici numai de ei auzite. Privind pierduta cum lumea se imbraca in alb, dintr-o data parca aud undeva, departe, melodia dupa care danseaza in aer stelutele diafane ce se pogoara pe pamant. O percep din ce in ce mai clar, ca fiind o colinda cantata de niste copii. Sau poate de ingeri? Glasurile suave se afla pe cer, la nord. Acuma se aud la apus, apoi ajung la sud. Pe la rasarit se preling repede si iarasi sunt la nord, ca si cum ar descrie un cerc imens.
Oare cine colinda in cer? Copiii de anul trecut, de acum zece ani, de acum cincizeci, o suta de ani?
Indiferent de cand, glasurile lor au ramas in eter si calatoresc prin univers cu prima ninsoare. Poate cu fiecare ninsoare, pana in seara de Craciun, cand vor lasa locul copiilor de azi, daca nu cumva si atunci ii vor acompania in surdina. Printre glasurile suave, de o dulceata infinita, pe care le ascult, ar putea fi si glasul meu de pe vremea cand eram la varsta bucuriilor depline. Glasul meu si al fratilor mei, glasul parintilor nostri, al bunicilor si strabunicilor nostri, glasurile tuturor copiilor care L-au preamarit si slavit in canturi pe Pruncul Isus, Fiul Sfant.
Se spune ca la prima ninsoare trebuie sa ai un banut si sa-ti pui o dorinta. Si dorinta nu poate fi legata decat de seara de Craciun: sa fim sanatosi, fericiti, sa nu fim singuri. Dar mai intai, sa ajungem cu bine la Sfintele sarbatori.

Cum arata Mos Craciun?

La Nasterea Domnului vine intotdeauna Mos Craciun. Vine de foarte multi ani; poate chiar de doua ere. Exact-exact nu se stie cam cand s-a hotarat definitiv sa-si faca aparitia alaturi de cetele de colindatori mici si mari. Ceea ce se stie cu certitudine - pentru ca asa ne spunea noua mama in anii copilariei - este faptul ca Mosul pleaca la drum in dimineata zilei de 15 noiembrie, prima zi din postul Craciunului, si soseste in 24 decembrie, seara, cand se aprinde pe cer prima stea. Calatoria dureaza patruzeci de zile.
Mos Craciun de pe vremea cand eram si eu o copilita colindatoare, dintr-un sat maramuresean, cu traistuta petrecuta dupa grumaz, imi este atat de drag, incat ii musai sa vi-l prezint. In primul rand, pentru ca El este cel adevarat. Locuia in cer, dincolo de nori, si dupa ce-si pregatea sanioara, inhama la ea un calut alb, potcovit cu potcoave de argint. Purta cioareci albi, guba alba pieptanata frumos, o caciula inalta si alba si avea barba mare, tot alba. Adica era un mos alb, alb ca zapada cea mai alba din lume. Ati vrea sa ma intrebati daca l-am vazut vreodata pe Mos Craciun? Nu l-am vazut niciodata, dar l-am visat. L-am visat de atatea ori in anii copilariei, il visez atat de des si acum, incat stiu sigur ca este asa cum va spun: un mos alb, venit de la hotarele cerului. Si-apoi, cum ar fi putut sa umble imbracat Mos Craciun, altfel decat bunicul si tatal meu sau ceilalti bunici si tati de prin vecini? Toti purtau iarna haine frumoase si albe, haine ca Mosul cel Sfant.

Postul asteptarii

Intreaga istorie care urmeaza s-a intamplat in tinda casei noastre celei vechi. Tinda era spatioasa si organizata in asa fel incat fiecare sa aiba locul sau de actiune, de refacere, de visare. Mama trebaluia mereu la soba incorporata intr-un cuptor mare, varuit cu alb. Acest cuptor avea in centru un fel de turn prin care iesea fumul. In spatele turnului era un loc minunat, ca un cuib: un adapost sigur, intotdeauna cald. Se numea "pe stiol". Acolo era asternuta o cerga si mai era si o perna. Patul acesta cu "incalzire centrala" era situat pe trupul cuptorului, de-a curmezisul. Dormea acolo pisica, ne incalzeam si ne uscam noi, cand veneam de la sanius, cu nasurile rosii, uzi leoarca; se intrema tata, cand era trudit. Spre rasarit si spre miazazi, incaperea avea doua ferestre mici, cu patru pui (ochi), fiind impartite fiecare de un semn al crucii. Sub geamul de la rasarit era o laita (lavita) gaurita din loc in loc, ca sa se poata pune cujelca (furca de tors). In fata ei era masa - o lada mare de zestre, acoperita cu fata de masa din canepa. Sub geamul dinspre miazazi, trona un pat cu tablii inalte, in care dormeau parintii, iar pe peretele dinspre nord, erau inca doua, puse cap la cap, in care dormeam noi, copiii. De jur imprejurul camerei, pe trei pereti, chiar langa tavanul din lemn, erau icoane si talgere (farfurii pictate). Langa cuptor, intr-o parte, mai multe scaune joase fara spatar. Pe ele stateam noi, cinci frati - cati ne-am nascut in casa veche -, si pe unul mai inalt sedea tata.
Din prima zi de post, aveam dezlegare sa corindam (asa se zice in Maramures, "corinda"). In restul anului, Doamne fereste! Ni se spunea ca daca am colinda, ar ninge atat de mult, ca ne-ar acoperi cu totul si ar ingheta recolta: porumbul, fasolea, fructele.
Mama ne hranea, ne spala, torcea, tesea, ne cosea camasile cu mana. Ne mai povestea cate ceva printe picaturi si ne instruia in ale gospodariei, avand-o ca aliata de nadejde pe "nanasa din grinda", o varga subtire, despre care nu-mi prea vine sa vorbesc. Tare bine-ar fi fost daca nici nu i-as fi auzit de nume. Statea sub grinda, ca sa nu avem acces la ea si sa-i aducem vreo vatamare.
Tata insa ne iubea fara varga, cu o iubire exprimata in fel si chip, fara nici o disimulare. El se ocupa de partea frumoasa: de educatia muzicala, spirituala, literara. Ne spunea povesti peste povesti, neasteptand sa-l rugam de zece ori, cum facea mama. Din prima zi de post, spre bucuria noastra, intram sub tutela si directa indrumare a tatuchii, asa ca mai scapa mama de grija noastra si se mai odihnea si "nanasa". Tata cobora cos dupa cos porumbul din pod, si intr-o covata mare, din lemn, ce trona la mijlocul casei, desfaceam cu totii stiuleti si corindam. Tatuchii ii placea mult sa corinde si avea o voce plina si calda, cum n-am mai auzit niciodata pe acest pamant. Corinzile invatate de la el erau vechi si nestiute de altii. In Ajunul Craciunului, de cate ori plecam cu corindul uimeam tot satul, unde cantam iesea afara lumea la poarta si se minuna, zicand ca n-au mai auzit asa corinda frumoasa de cand sunt. Si stiam vreo douazeci-treizeci de cantece.
Cateodata sedeau pe laita de sub geam torcatoarele - batranele din vecini, si chiar mama. In pauza dintre corinzi, cat punea tata grauntele in sac ori aducea alt cos de cucuruzi, noi o intrebam pe mama cand soseste Mos Craciun. "O, abia s-o pornit de dupa nori. Poate mai peste un ceas-doua a cobori pa pamant. Desfacati numa`, ca bine-a fi. I-s tare dragi la Mosul coconii care lucra asa ca voi." Seara aceea trecea. In seara urmatoare, iar intrebam cand vine Craciunul. "Apoi, numa` amu s-o coborat din nori pa pamant, ca asara n-o putut de ceata. N-ati vazut ce fumagaie o fost?" Mai trecea si seara aceea. In seara urmatoare, rabdam ce rabdam si iarasi voiam sa aflam pe unde-o fi ajuns Mosul. "Amu, trece printr-o padure mare-mare si intunecoasa. Merge incetuc, sa nu-l samtasca lupii si duhurile cele rele." Treaba cu duhurile o stiam noi prea bine, asa ca taceam si asteptam. Tata umplea sac dupa sac, iar noi eram cuminti si ascultatori ca sa nu-i periclitam in vreun fel sosirea lui Mos Craciun. Apoi, mama ne-a spus ca acuma batranul vine la trap intins, ca este foarte vesel, pentru ca se apropie de Gutai. Si ne-a spus o poezioara: "Zine, zine Mos Craciun,/ Cu calutu` de pe drum/ Cu calutu` potcozit/ Cu potcoave de argint/ Cu calutu` tat jucand/ Din copite foc sarind/ Barba alba scuturand".


In seara aceea n-am mai putut de bucurie si-am ras, prima data de cand asteptam, dar a doua zi, am aflat ca Mosul are iar incercari: ca trebuie sa treaca peste o apa mare, cu un pod plutitor, si traversarea nu era usoara. Si asa, seara de seara, aflam despre necazurile si greutatile prin care trecea bietul Mos ca sa ajunga la noi. In saptamana Craciunului rasuflam usurati, pentru ca ajungea, in sfarsit, in varful dealului, adica pe varful Gutaiului. Isi tragea sufletul si se uita peste Valea Marei, pana la Sighet, cu mana streasina la ochi, socotindu-se unde sa descinda mai intai. Acuma ar fi trebuit sa nu mai aiba nici o problema. Dar ce sa vezi? Cate obstacole sunt pe lume, toate-i ieseau in cale: haite de lupi urland (ii auzeam si noi din tinda), o harca dintr-un tau de la Breb, rape adanci. Rabdarea noastra era la limita. Aproape ca ne certam cu mama. Ne tot uitam spre Creasta Cocosului, sa-l vedem, dar nu era chip. "Mosu-i alb, calutu-i alb, omatu-i alb, Gutaiu` departe, cum vreti sa-l vedeti?" Noua ne parea insa aproape de tot muntele. Si cobora. Era limpede ca trebuia sa coboare incet peste prapastii. Toata ziua masuram cu ochii spatiul pana la Gutai, doar-doar l-om zari. "Amu unde-i?" "Noa, amu-i coale, dupa rau", zicea mama, cu vreo doua-trei zile inainte. "Si cum de nu mai ajunge odata?" "D-apoi ca i s-o ciumpazit calu`, il doare un picior si trebe sa-l lege, sa-l panseze, sa se vindece." Uf! Asta mai lipsea. Incepea sa ne fie frica pentru viata calutului nazdravan coborat din nori. Dar nici cand era "coale dupa rau" nu-l puteam zari, oricat ne turteam nasurile de fereastra dinspre miazazi. Inainte de Ajun a nins si a viscolit cu putere. "Vai, ce ninge", a zis mama. "Si ce-i daca ninge?", am incremenit noi. "Nu-i nimic. A fi bine, ca s-o adapostit intr-o coliba de la oi pana a trece urgia asta. Nu sa lasa El. Pa maine sara-i prezent aici." In Ajun, iarasi tineam sa fiu la curent: "Si amu unde-i?" "Apoi, amu-i aproape, aproape, dincolo de rau." Adica era pe malul celalalt al raului, sosit cu bine, slava Domnului! Am fi fost gata-gata sa-l trecem in carca si pe Mos, si sania, si calutu`. Dar nu era inghetat raul! Si nu avea voie sa treaca dincoace, in sat, decat dupa rasaritul primei stele. Daca am fi indraznit s-o luam spre rau, El ar fi disparut pe vecii vecilor, amin. Asa ca nu era de glumit. Mai aveam foarte putin de asteptat. Si a dat Dumnezeu ca s-a inserat si a rasarit prima stea. Iar noi mai aveam de pus o singura intrebare: "Unde-i?". "O sosat", zicea mama, "o intrat in sat si va da voie sa va luati traistutele, sa plecati a corinda. Si sa puneti in traistute tati puptii (colaceii). Si chiar daca n-or fi tare albi, sa nu-i lasati pe talpa casii, sa nu-i aruncati pa jos ca-i pacat: pita-i sfanta. Si sa nu va bateti, ca va vede Mosu` si nu-i place." "Da`
unde-i? Unde-i, ca vrem sa-l vedem!" "D-apoi, ce stiu io pa unde s-o dus?" Nu putea fi adevarat, nu era drept si, dintr-o data, ni se lungeau fetele si incepeam sa plangem. Ma tem ca si-n ochii mamei am vazut lacrimi. Seara de Craciun parea compromisa total si traiam cea mai mare dezamagire din cate se pot inchipui. Atunci, mama s-a hotarat sa ne spuna adevarul. Adevarul pe care-l amanase patruzeci de zile. Stergandu-ne lacrimile si privindu-ne pe rand, a rostit urmatoarele: "Dragii mamii, in sara de Craciun, nu-i bine sa plangeti, ca-i prilej de bucurie - s-o nascut Isus Cristos. Si Mos Craciun ii Nevazut si Sfant. Nu-i slobod sa-l vada ochi omenesc. N-am vrut sa va spun pana amu. Da` de sosat, o sosat si va sloboade sa mereti a corinda. Pa tati coconii buni ii lasa a corinda, de tati are El grija. Sa stiti ca-i drept Mos Craciun. El vine, numa` nu-l puteti vedea. Ii ca Tatal cel Ceresc si ca Ingerasu`. Poate ca-i tocmai la noi in ocol si ne asculta cum graim". In momentul acela, a crapat putin usa, iar noi, cei trei prunci mai mititei, am auzit clopoteii cailor. Si am fost fericiti cu adevarat. Ii auzise si mama, ca a vorbit in soapta. "Prima data s-o bagat la noi in ocol, si-o pus clocoticii (clopoteii) la urechile calutului, ca pana amu n-o putut."
In seara aceea de Craciun invatasem - fara sa stim - una din cele mai mari taine ale lumii si vietii: ca Nevazutul este mai real decat cea mai evidenta realitate, ca Nevazutul exista si ne sustine intotdeauna neconditionat.

Am mai intrebat-o pe mama de unde stia ea, pas cu pas, drumul Craciunului. "De la mama si de la mama batrana. Ase ne spuneu ele." "Si l-ai vazut?" "Nu l-am vazut, dar l-am auzit si l-am samtit in fiecare an, si stiu cat ii de aproape."
Mos Craciunul nostru cel atat de-asteptat, Sfant si Nevazut si Alb, nu ne aducea saci plini de cadouri, dar ne aducea dezlegare sa plecam a corinda si sa capatam laude, zambete si multe daruri ale pamantului si cerului: pupti, mere, pere, nuci; sa le punem in traistute si sa le ducem parintilor nostri. Si parintii se bucurau de bucuria noastra.
Si pentru ca-l iubeam si-l asteptam zi de zi, timp de patruzeci de zile, si El ne iubea si poposea mai intai inaintea casei noastre, punand clopoteii la urechile calutului. Asa face de atunci pana-n ziua de azi. Ii stiu drumul, il aud, il simt, dar de vazut nu l-am vazut niciodata. Si din toate invataturile de demult, cel mai important pentru intreaga viata a ramas Postul asteptarii. Acesta era postul nostru de copii: asteptarea, rabdarea, increderea in cuvintele mamei si-n Mosul cel Sfant. Tuturor, Craciun Fericit!

Sfarsit de poveste

Se facea tarziu. Batranele torcatoare isi adunau fusele cu tort, isi luau caierele si plecau acasa. Toti cei cinci copii in ordine descrescatoare ingenuncheau pe laita cea lata sub icoane, cu tata in capatul sirului, langa cel mai mic, si ziceam rugaciunile in cor: Tatal Nostru, Nascatoarea, Tatal Nostru cel Ceresc, Ingerasul, O maicuta Sfanta. Eu eram a treia de la stanga la dreapta si cea mai nefericita, pentru ca dintre toti fratii mei numai eu nu-l puteam pronunta pe "r". Inainte sa ingenunchem la rugaciune, pe masa apareau niste mere ionatane rosii sau niste pere verzi-galbui. Si tata zicea: "Acela care va spune cel mai frumos rugaciunile fara sa se grabeasca si fara sa toceasca vorbele va primi marul cel mai mare!". Aveam emotii. Ma straduiam din rasputeri sa spun clar fiecare cuvant, sa nu ma grabesc si, mai ales, il apasam pe "r" cu toata vointa de care eram capabila. Nu stiu cum imi iesea, dar primeam intotdeauna marul sau para cea mai mare. Luam premiul I. Il meritam oare? Nu cumva ma proteja tata?
Mai tarziu, am bagat de seama ca vorbeam foarte clar, il pronuntam perfect pe "r", si asta mi-a folosit pentru ca meseria mea a fost sa-i invat si pe altii, la scoala, ceea ce stiam. Constatam deseori ca-i invatasem mai mult decat stiu. Si asta ma uimea si ma bucura. Eram ajutata de Cineva care stia totul. Acel Cineva pe care ni l-a insuflat - pe laita de sub icoane - tata.


 Parasca Fat , Desesti , Maramureş.

4 comentarii:

Mare Maria spunea...

Deosebita scrisoare de dragoste pentru Mos Craciun!!!!!!!
Citind-o am simtit fiorul care punea stapanire pe noi copii, cand il asteptam pe Mosul.Pot sa spun cu certitudine ca m-a emotionat scrisoarea si mi-a transmis aceea magie care din pacate cam dispare......Iti doresc sa ai parte de un Craciun fericit,plin de iubire. Pupici:x

Judy (Erzsébet Iudith Fat) spunea...

Maria,iti multumesc din suflet....este o poveste frumoasa....defapt realitatea copilariei noastre....copii de azi nu mai simt magia...si ce pacat !!! Iti doresc si eu un Craciun Magnific !!! Te pup draga mea!!!

ionelmuscalu spunea...

Deosebita, superba!

Judy (Erzsébet Iudith Fat) spunea...

Ionel.....multumesc !!!!

Bine ati venit !!!